Şi azi pornim printre primii din camping. La puţin timp de la plecare, putem vedea de undeva de sus gheţarul Dickson şi lacul cu acelaşi nume. Intrăm apoi în pădure şi dintr-o dată mă simt ca acasă. Mirosul, foşnetul frunzelor, susurul râului care se aude undeva în depărtare, toate îmi sunt familiare. În plus, nu sunt ţânţari, vânt sau soare puternic.
Suntem pe ultima sută de metri înainte de Patagonia. Luni decolăm spre Chile, ţara care ne va fi gazdă timp de o lună. Am emoţii din nou. Şi un nod în stomac. Cred că e teama de necunoscut, faptul că nu ştim ce înseamnă normalitatea acolo, cum zice Rareş.
Săptămâna asta am început să citesc cu frenezie toate blogurile legate de Torres del Paine, sau El Chalten. Ce ne luăm de mâncare, ce echipament ne trebuie, putem face duş acolo? Dar să ne încărcăm bateriile? Ce surse de apă sunt? Treptat am aflat răspunsul la fiecare întrebare.
Planul este să zburăm spre Santiago de Chile, iar apoi, 2 zile mai târziu spre Punta Arenas. Primul parc pe care îl vom vizita este printre cele mai celebre din Patagonia, Torres del Paine. Acolo vom parcurge aşa numitul circuit "O", circuit ce înconjoară formaţiunea care dă şi numele parcului. Am ales să parcurgem traseul lung şi nu cel scurt, "W" pentru că vrem să simţim locul şi să ne îndepărtăm de aglomeraţie.
E în mine o nevoie de a fi departe de civilizaţie, de maşini şi blocuri, de a încetini ritmul alert care a devenit regulă în viaţă de zi cu zi. Şi nevoia asta mă împinge să petrec zile întregi pe munte. Acolo zilele devin lungi iar noi avem dintr-o dată timp. Timp să ne uităm în noi şi la cei de lângă noi, timp să absorbim frumosul care ne înconjoară şi să ne amintim să fim recunoscători.
Un aspect pentru care nu îmi fac griji este temperatura. Deşi mergem la capătul lumii, acolo e vara iar noi plecăm de la -10 grade în Cluj. În plus, în ultima vreme am tot făcut ture de iarnă iar corpurile noastre sunt adaptate la frig.
Pe parcursul lunii nu vom face postări noi pe blog. În schimb, dacă vreţi să ne urmăriţi şi să aflaţi veşti despre noi ne puteţi urmări pe contul de facebook al paginii, sau pe conturile noastre de instagram (al meu şi al lui Rareş). Probabil că pe instagram vom pune cel mai des poze şi cât de cât "live".
Gata, mă întorc la împachetat. "Ne auzim" la întoarcere. :)
De când mă ştiu mi-a displăcut importanţa care se dă nopţii ce marchează trecerea dintre ani. În fiecare an inevitabil, încă de pe la sfârşit de noiembrie încep să fiu întrebată: ce faci de rev? De parcă trebuie neapărat să faci ceva şi mai mult decât atât, să planifici cu o lună înainte. De parcă statul acasă, cu o ciocolată caldă în mână şi cu timp pentru tine în care să te gândeşti la ce a fost şi la ce urmează nu e o opţiune. Nu, trebuie neapărat să mergi undeva.
2016 a fost un an plin, în care am trăit o grămadă de aventuri, am călătorit cu fiecare ocazie şi am căutat muntele mereu. Pe de altă parte însă nu vreau să creez impresia că a fost un an roz în totalitate. Au fost momente în care am fost supărată sau chiar am plâns cu lacrimi amare. Dar în acelaşi timp am primit câteva lecţii pe care sper că nu le voi uita prea curând.
Revenind la lucruri mai vesele, să vă spun câteva lucruri care s-au întâmplat anul ăsta şi merită menţionate:
Cam astea sunt lucruile de care sper să nu uit vreodată. Pentru fiecare din ele sunt recunoscătoare, pentru că ştiu că au fost un dar.
Un alt aspect ce merită analizat este blogul nostru, care în 2016 a împlinit primul lui anişor. Ce s-a întâmplat în mediul virtual:
Tot anul asta mi-am făcut şi contul de instagram. Iată care sunt cele mai bune 9 poze:
În final, câteva statistici legate de anul ce se încheie:
Ce-mi doresc de la 2017?
Am încercat să fac o listă de obiective concrete, cuantificabile. Aşa voi şti anul următor dacă le-am îndeplinit sau nu. Câteva dintre ele sunt:
Fiecare zi petrecută în mijlocul naturii şi a munţilor e o zi câştigată pentru mine, iar obiectivele astea adunate contribuie la obiectivul mai mare de a fi pe munte cât mai mult.
După prima noapte dormită iarna vreodată în cort, a doua nu ne speria deloc. Ştiam la ce să ne aşteptăm, cu o zi înainte nu ne fusese frig deloc, deci nu aveam motive de îngrijorare. În realitate a fost mai frig decât în noaptea anterioară, iar pe la 4 dimineaţa am făcut ochii mari. E adevărat că pe de o parte îmi era puţin frig, însă pe de alta aveam deja vreo 10 ore de somn. Pur şi simplu nu mai intra! Am reuşit totuşi cumva adorm din nou şi aşa am trecut cu bine de a doua noapte.
Ne-am hotărât să plecăm spre Herculane cu vreo 3 zile înainte abia. Deşi aveam înaintea noastră 5 zile întregi libere, un vis pe care reuşim să îl împlinim de regulă cu multe calcule făcute anterior şi cu sacrificiul câtorva zile preţioase de concediu, de data asta nu ne-am organizat din timp. Ultima perioadă a fost puţin aglomerată pentru noi şi nu ne-a rămas nici măcar energia de organiza ceva. Bine, de stat acasă oricum nu se punea problema. Undeva tot trebuia să mergem.
Venea ziua lui şi eram în căutarea cadoului perfect. Când mi-a venit ideea de a-i dărui o experienţă în locul unui obiect am ştiut pe loc că l-am găsit. Şi am ales un workshop de fotografie, organizat de Toma Bonciu. Stelele însă s-au aliniat la câteva luni după aniversare abia, astfel încât să putem merge. Aşa am ajuns weekendul trecut în Ciucaş, pentru o experienţă ce avea să fie nouă pentru amândoi.
