Azi împlineste primul lui an, un an de când a venit în viețile noastre. Și cum e prea important momentul pentru noi, nu îl pot lăsa să treacă fără să îl marchez și aici, pe blog. Încerc deci să îmi iau timp pentru a mă gândi la ce a însemnat anul ăsta pentru mine și îmi iau misiunea de a nu reitera clișeele clasice, chiar dacă probabil sunt valabile majoritatea și în cazul meu.
Ce a însemnat primul an de mămicie pentru mine? Mă gândeam zilele astea că dacă un an de armată îi transformă pe bărbați în bărbați, atunci sigur primul an de mămicie le face pe femei, femei. A fost pentru mine prima dată când nu am mai fost în control, când noțiunea de program fix s-a transformat în “programul lui Victor“.
Zilele astea mergeam pe străzile cartierului în care ne-am mutat anul trecut cu o lună înainte să vină puștiu’. Și îmi aminteam cum mă simțeam atunci, cum îmi plimbam burtica (o alint ca să nu folosesc cuvinte grosolane, dar nu chiar i se potrivește diminutivul) peste tot, așteptând momentul iminent pe-atunci, cu nerăbdare crescândă. Îmi aminteam și cum înfloriseră florile, mirosea a primăvară, îmi trecuse sorocul și noi tot în așteptare eram.
Când am pornit în sfârșit spre spital, după o noapte de travaliu, eram pregătită. Nu știam ce înseamnă o naștere și sincer nici nu îmi păsa. Oricât de rău ar fi fost, era un preț pe care eram pregătită să îl plătesc pentru a-mi ține copilul în brațe. Mi se părea că o dată ce se va fi întâmplat asta, va fi ca și cum aș fi trecut de o altă parte a unei uși, undeva unde în sfârșit pot vedea. Pot vedea pruncul ce e cu mine deja de 9 luni, dar pe care îl simțeam doar, îl iubeam și mai ales mi-l imaginam. Acum în sfârșit urma să îl văd, să îl ating, lucruri ce aveau să îmi confirme schimbarea definitivă a realității mele imediate.
S-a dovedit că am avut dreptate. Aveam motive să aștept să îl cunosc. Momentul în care l-am luat pentru prima dată în brațe a avut o încărcătură enormă pentru mine (și mă aștept să fie așa pentru oricare părinte). A fost un amalgam de oboseală, ușurare, curiozitate, dar deasupra tuturor a fost fericire absolută. A fost probabil un moment din viața mea care va fi egalat cu greu de altele. A fost momentul în care am devenit mamă.
După am încercat să ne găsim un ritm, să ne regăsim pe noi în noua formulă încercând să nu ne pierdem pe noi cei vechi cu totul. A fost o lupta continuă, uneori cu frustrări ba chiar câteva crize de nervi atunci când n-am mai rezistat, toate astea acoperite și șterse de fiecare gest nou al lui. A fost primul zâmbet, primul sunet intenționat (care să nu fie plâns), primul râs în hohote, prima dată când și-a ținut capul, prima dată când a gustat mâncare. Au fost multe prime dăți în anul ăsta, încununate de prima dată când a mers singur. În ziua aia m-am simțit ca și cum ar fi fost o realizare a mea, nu a lui. N-aș fi zis până atunci că primii pași ai copilului tău sunt atât de importanți pentru tine ca părinte.
Crampee din filozofia mea de mamă ați mai văzut pe blog. Cred că și după ce devii părinte ești mai mult decât atât, ești și cine erai înainte chiar dacă trebuie să lupți pentru a face loc acelor părți din tine. Cred că împlinirea are mai multe forme și nu se realizează doar prin copii și cred că există viață și după ce vin ei.
Cu toate astea nu cred că viața ta poate rămâne neschimbată. Dimpotrivă, totul se va învârți în jurul lui, persoanei care are nevoie permanentă de tine atât pentru a-i satisface nevoile fizice dar mai ales cele emoționale. Drept dovadă că turele noastre s-au schimbat complet în ultimul an și s-au adaptat nevoilor lui. La fel s-a întâmplat cu orice călătorie și de fapt cu orice aspect al vieții noastre. Dar era de așteptat, nu îmi imaginam că va fi altfel.
Duc o luptă permanentă pentru a-mi găsi echilibrul. Echilibrul fizic, încercând să fac și sport când se poate, dar mai ales cel emoțional. Caut timp cu soțul meu, cu familia și cu persoanele apropiate. În plus, deși stau toată ziua cu el, uneori am senzația că nu am petrecut destul timp de calitate alături de el. Printre toate treburile casnice încerc să găsesc momente în care să mă joc cu el și atât, să fiu prezentă, să știe și să înțeleagă că îmi doresc să fiu în preajma lui cât mai mult.
Poate v-ați dat deja seama că sunt îndrăgostită de copilul meu. Îi iubesc piciorușele și mânuțele pufoase, burtica și dințișorii ce i se văd atunci când zâmbește. Îi iubesc zâmbetele și râsetele, tânjesc după îmbrățișările lui și mă topesc când mi le oferă.
Acum, la finalul primului an, când lucrurile par să meargă spre mai ușor am senzația că urmează o perioadă de aur. O perioadă de care plănuiesc să mă bucur cât pot, pentru că prevăd că o să mi se pară că va fi trecut prea repede.
