Planificasem în urmă cu o lună revederea cu Bucegii. Planul era așa: vineri după muncă plecăm spre Brașov, sâmbătă mergem în tură în timp ce băieții rămân cu părinții mei iar duminică revenim în Cluj. Obositor? Foarte. Mai ales în contextul în care ieșeam dintr-o săptămână de lucru de acasă cu băieții. Și desigur că am putut să plecăm pe la 18:30 abia, deci ce să zic. Sâmbătă la 5 dimineață, când ne-am trezit, eram fresh.
Am ales să ne trezim așa devreme ca să facem cât mai mult din urcare în prima parte a zilei. Ne era frică de soare, la ploaie nu ne-am gândit. De altfel îmi amintesc vag că am verificat prognoza, dar deloc atent. Oricum planurile erau făcute demult și prea multă flexibilitate nu aveam. Iar oportunitatea nu era de ratat, deci de mers mergeam oricum.
Dimineață, după aproape 5 ore de somn, ne-am trezit cu sunetul ploii in fundal. Ne-am urcat în mașină îmbrăcăți amândoi în pantaloni scurți (ce să zic, ca începătorii) și am pornit spre Valea Glăjăriei. În jumătate de oră eram acolo. Ah, un avantaj al Brașovului greu de bătut: apropierea de munți. O dată ajunși, am avut nevoie de mult curaj să ieșim din mașină.
Și iată-ne pe la 6 dimineața într-o pădure încețoșată, doar noi și ursul (pe care îl vedeam peste tot, bineînțeles). Ca doi adevărați viteji (unul mai viteaz ca altul, drept dovadă multitudinea de fluierături și țipete care s-au auzit în dimineața aia în pădure) am urcat prin ploaie cât de repede am putut. Neudati n-am scăpat, ba dimpotrivă, dar noi aveam un obiectiv în minte și atât: să ajungem întregi la Malaiesti. Văzusem că se oprește ploaia pe la 9 iar de la cabană începea și golul alpin, deci eram salvați. Scăpam și de ploaie și de urși.
Ajunși la Mălăiești, zăresc pe cineva prin ceață bandu-și cafeaua liniștită. Mi se părea o figură cunoscută. Mă apropii. Da, ea părea să fie. Întreb timid: “Olga, tu ești?“ Persoana se uită confuză la mine (eram greu de recunoscut pentru că aveam și șapcă și glugă pe cap) până când se luminează complet. În momentul ăla am uitat și eu de frig și frică și instant m-am umplut de bucurie. Parcă am călătorit în timp în vremurile în care mergeam aproape weekend de weekend pe câte un munte, întotdeauna cu prieteni dragi. Și iată-i pe acești prieteni care locuiesc într-un sat de lângă Bistrița, într-un weekend oarecare, aici, la Mălăiești. Cât de mică e lumea.
Am zăbovit deci o vreme pe la cabană înainte să ne continuăm drumul. Privind în sus se vedea o parte din vale și speranța mea era să se lumineze complet pe măsură ce urcam. Ei bine, realitatea a fost diferită. De luminat nu s-a luminat, ceața nu ne-a lăsat să vedem mare lucru și o dată ajunși în creastă vântul a făcut celelalte fenomene ale naturii să pară mici copii. Urcarea am făcut-o pe Brâna Caprelor. De văzut, nu vedeam mare lucru, dar simțeam stânca, miroseam iarba, zăream floricelele și era suficient. Eram fericită. Pe Bucsoiu Mare vânt și frig. Nu era de stat. Eu în pantalonii mei scurți de vară mă simțeam ca și cum nu aveam nimic pe mine și senzația nu era departe de adevăr. Că pantalonii sunt light, ultra light.
Ajunși la cabana Omu, am intrat înăuntru complet zgribuliți. M-am așezat repede să nu observe prea multă lume pantalonii mei light. Ultra light. Problema era că tânjeam după un ceai cald și nu aveam cash la noi. Avusese Rareș 6 lei pe care îi cheltuisem la Malaiesti pe o cafea care costa 7. Se îndurase cabanierul de mine. Dar acum aveam ZERO, și aveam mare nevoie de un ceai. Atât de mare încât cu toată jena am întrebat oamenii din jur dacă nu au revolut, sau bt pay, să le putem face un transfer în schimbul banilor cash. Planul era bun, cineva a spus că are revolut, doar că …. nu era internet. Într-un final s-a îndurat cineva de noi și ne-a luat câte un ceai. Pe banii lui, nici nu i-a mai trebuit transfer. Probabil că a văzut pantalonii scurți și a înțeles gravitatea situației. Momentul ăla când am luat cana de ceai fierbinte în mână … de neprețuit. Tremuram amândoi în timp ce sorbeam din el.
După această pauză binemeritată ne-am pornit înapoi spre Mălăiești. Afară? Ceață, frig, vânt. Nimic nou. Ne-am pornit pe traseu știind că suntem pe o muchie de pe care într-o zi senină am fi văzut Valea Gaura pe o parte și Valea Mălăiești pe alta. Putea să fie frumos, ce să zic, era frumos și așa. În timp ce coboram mă gândeam ce mult îmi doresc să văd peisajele. Câteva minute mai târziu, după ce am ajuns în fundul văii, s-a întâmplat ceva. Dintr-o dată s-au ridicat norii și am văzut. Abia atunci mi-am dat seama CÂT DE MULT îmi doream să văd. Cât de dor îmi era. Atât de dor că durea prea tare să mă gândesc la asta și alegeam să nu o fac. Doar că atunci când în sfârșit am primit ce îmi doream de atât de mult timp, ceva s-a mișcat în interiorul meu. M-a cuprins un val de emoție și am început să plâng. Pur și simplu îmi curgeau lacrimile pe obraji și nu le puteam opri. Eram în mijlocul munților și îi vedeam și îi simțeam cu toată ființă mea. Frumosul era în jurul meu și în mine.
Sunt momente în viață de răscruce, momente în care se schimbă ceva în tine și știi că nu vei putea fi niciodata persoana care ai fost înainte de acel moment. Și vei petrece mult timp în căutarea acelei stări, acelei fericiri. Pentru că știi că e mereu acolo și că o poți atinge iar. Și o vrei.
Coborârea am făcut-o lent, deloc în grabă de data asta. Tura a fost lungă, am urcat aproape 2000 de metri. N-aș fi zis că mai pot urca atât dar se confirmă faptul că totul e în mintea noastră. Iar mintea mea nu a uitat ce înseamnă să îmbrățișezi durerea. Să o accepți ca pe un partener de drum, fără să te deranjeze prea tare. Și fără să te deraieze de la lucrurile care contează cu adevărat pentru tine.
Ajunși la Cabana Mălăiești am mărit pasul. Găsiserăm ce căutam, eram pregătiți să ne întoarcem la băieții noștri. Despre care, apropo, am vorbit destul de mult în ziua aia.
