Cazări frumoase în România. Aveți și voi o listă pe undeva de locuri în care vă doriți să ajungeți? Eu de fiecare dată când văd un review bun despre o cazare și după ce mă uit la locație și la cum arată locul, notez cazarea într-un colț al minții. Sunt multe clasice în România la care nu am ajuns încă. Și cum vara preferăm cortul, toamna e momentul perfect pentru a mai tăia de pe lista. Bineînțeles că de cele mai multe ori trebuie să rezervi cu mult timp înainte. Transylvania Log Cabins este un astfel de loc și îmi doream demult să ajung la ei.
Am făcut rezervarea prin septembrie cred pentru un weekend de noiembrie. Vineri ne-am îmbarcat deci toată trupa și am pornit spre Țara Hațegului. Când am ajuns la destinație, pe întuneric, habar nu aveam care e căsuța noastră. Proprietarii sunt plecați în Spania și deși era pregătită pentru noi, nu era nimeni acolo să ne întâmpine. După ce am intrat în căsuța greșită am decis să sunăm proprietarii ca să aflăm CARE e a noastră.
Căsuța, exact așa cum o văzusem în poze și ne-o imaginaseram: mică, drăguță, confortabilă, echipată cu tot ce ai nevoie și cu o sobă gata să ne încălzească. Dar înainte de asta trebuia să aprindem focul. Zis și făcut. Rareș a făcut, eu nu mă bag că nu mă pricep.
Copiii … entuziasmați și obosiți în același timp, curioși și bucuroși. Se pare că nu prea facem noi din-astea pentru că Victor în special a fost tot weekendul peste tot. Sâmbătă chiar a reușit să îl supere și pe Rareș (asta spune multe). E drept că nici nu a dormit la amiază, dar tot nu era o scuză bună pentru ce trăsnăi făcea. La Horia treaba e simplă ziua: dacă e mâncat și dormit totul e în regulă. Când suntem plecați de acasă, la el e mai complicat noaptea. De fiecare dată are treziri plângând. Se liniștește și se culcă la loc, dar e clar că reacționează la locurile noi. Cam așa stă treaba la noi cu 2 copii într-un loc nou. La voi cum e?
După ce vineri seara abia mai apucăm să mâncăm că vine ora de somn, pentru sâmbătă avem un program încărcat. Înainte de orice, după micul dejun, ne pornim spre Castelul Huniazilor. Ultima dată când am fost acolo Victor avea 3 luni, chiar avem o poză pe undeva cu el la Rareș în brațe, când încă nu își ținea capul singur. Acum cred că o să și țină minte experiența. Și sper eu să îl entuziasmeze ideea de castel. Pe afară castelul arată exact așa cum mi-l amintesc: ca un castel din povești. Pe dinăuntru însă în mare parte este în restaurare și majoritatea camerelor sunt închise. Vedem puțin din el, suficient oricum pentru cât avem de alergat după copii. Sunt scări peste tot, sunt obiecte pe care vor să pună mâna, trebuie să fim cu ochii în patru. În final terminăm turul și ne prăbușim la propriu într-un restaurant de lângă: Werk. Locul este foarte frumos iar mâncarea delicioasă. Exact de ce aveam nevoie.
În timp ce mâncăm ne facem planul pe mai departe. Îi menționez lui Rareș Muzeul Trenutelor din Hunedoara unde demult vreau să ajungem cu băieții. El însă propune o destinație afară, de teamă unei noi alergături. Alegem deci biserica din Densuș pentru că n-am mai văzut-o nici eu.
Bisericuța, deși mică, impresionează prin faptul că e de piatră. Sunt surprinsă să aflu că încă se țin slujbe aici. Cât de fain. E ceva legat de Țara Hațegului în general care mă atrage. Poate pentru că are o istorie frumoasă, sau poate pentru că e locul unde au locuit și dinozauri acum mult timp, sau poate pentru că aici e Retezatul și am atât de multe amintiri frumoase legate de muntele ăsta. Orice ar fi mă bucur să fiu aici.
După vizita bisericii ne întoarcem la căsuța noastră, înarmați cu alimente pentru cină. Înainte să se întunece însă mai ieșim o dată afară. Curtea e atât de frumoasă și privesc cu drag la fiecare bucățică. Pe o parcelă pare să fi fost grădina de legume în vară. O altca casă, mai mare, bănuiesc că e locuită de proprietari. Mai sunt și casele de sus, urcate pe deal, care sunt sigură că au o priveliște frumoasă. Mă bucur că nu am ales una însă, ar fi fost dificil cu cei mici pe teren așa de accidentat. Cel mai tare mă fascinează însă casa veche. Oare de ce nu au recondiționat-o? Când mă gândesc că cineva a trăit aici, a văzut locurile astea în fiecare anotimp, s-a născut și a murit tot aici. Într-un colț al curții se află un mormânt. Așa se făcea înainte, erai innmormantat acasă. Și cât de mult însemna acasă.
Locurile că ăsta, îmbrăcate în liniște, care miros a iarbă și a copaci, a pământ viu, mă fac să cred că îmi doresc și eu unul pentru noi.
Seara se încheie cu cină și un somn care să ne încarce bateriile pentru a doua zi. Pentru că a doua zi ne pornim să vizităm “dinosaur world transylvania“, un loc de care habar nu aveam până cu o seară înainte când îmi spune cineva că e super aproape de unde stăm noi. Dinozauri? E clar pentru noi locul!
Din păcate însă locația mă dezamăgește. Intrarea este destul de costisitoare pentru ceea ce pare a fi mai mult un șantier deocamdată. Într-adevăr sunt câțiva dinozauri, vedem și niște bizoni, este un spațiu de picnic amenajat și unul de relaxare. În ceea ce privește mâncarea găsești kurtosi, mici și niște gogoși cred. În orice caz ceva prăjit. Mâncare gătită nu vedem, așa că după o vizită pe un teren destul de mare pe care avem ceva de mers, hotărâm să ne îndreptăm spre Hațeg pentru prânz.
E noiembrie acum, nici soarele nu mai are puterea pe care obișnuia să o aibă (ah, nu vreau să mă gândesc încă la primăvară dar haaaai), așa că imediat ce dăm de căldură parcă și începe să ne ia somnul. Ceea ce și fac băieții noștri în drum spre casă, cu burticile pline.
Weekendul mi-a plăcut, așa imperfect cum a fost el. Ca și viața cu 2 copii de altfel. Călătoriile ne pun mereu în situații noi și ne ajută să creștem. Plecăm cu ideea că ne dorim să revenim în locurile astea și poate să punem cortul pe malul lacului Cinciș.
