Ştiţi că vă povesteam zilele trecute de tura in Retezat? Ei bine, tura pe Vârful Peleaga am făcut-o sâmbătă, însă povestea a continuat şi duminică.
Tot weekendul căţăratul pe gheaţă a fost o opţiune pentru cei prezenţi. Aproape de cabana Genţiana este o cascadă care iarna îngheaţă. Aş fi vrut să încerc şi anul trecut, însă stelele nu s-au aliniat şi în ultima zi am coborât direct la maşină.
De data asta însă am rămas. Cum nu am căţărat niciodată, eram tare curioasă să aflu ce înseamnă asta. De dimineaţă aflăm că un grup de băieţi este deja acolo şi Ionuţ plănuieşte să meargă şi el. Hotărâm să pornim împreună după micul dejun.
Cascada se poate vedea de la cabană şi se află la vreo 15 minute distanţă. Când ajungem acolo, intrăm în coada de aşteptare. Primul va merge Ionuţ, după care eu şi apoi Rareş. Cu echipamentul nu stăm prea bine şi va trebui să îl pasăm de la unul la altul. Lista cu ce avem conţine un element: colţari. Pe lângă asta avem nevoie de ham, cască şi pioleti tehnici. Iniţial plănuim să folosim casca şi hamul lui Ionuţ, însă se îndură cineva de mine şi primesc altele, pentru a economisi timpul în care l-am pasa de la unul la altul.
În timp ce aştept să ne vină rândul la picioarele mele se desfăşoară un spectacol. Valea este acoperită de o ninsoare deasă, prin care poţi zări totuşi în depărtare. Însă nu stau prea mult în visare pentru că se apropie rândul meu şi îmi dau seama că habar n-am ce trebuie să fac. Din afară nu pare atât de greu totuşi. Ionuţ ne-a explicat pe drum câteva lucruri de bază şi de acolo cred că doar muţi pe rând câte un picior, o mână. Presupun că o să-mi dau eu seama ce vine la rând.
Ei bine, că să nu mai lungim povestea, vine momentul mult aşteptat. Îmi leg hamul şi sunt gata de plecare. Iau gheaţa în primire şi înaintez, un pas, doi şi vine rândul mâinilor. Ai zice că e evident că mâna ar trebui să meargă drept în sus, pentru a te putea ridica în ea după. S-ar putea, însă nu şi pentru mine. Eu întind mâna pe jumătate doar, în lateral. De parcă urmează să mă deplasez pe orizontală. De jos încep să vină indicaţii: "întinde mâna în sus!", "încearcă să împingi pioletul din prima şi să nu-l mai mişti!". În curând devin dependentă de ele şi nu mai ştiu nici măcar unde să pun piciorul. "E o treaptă puţin mai jos. Mai la dreapta ... perfect."
steluţa de mare în acţiune
Ei şi continui eu aşa timp de vreo ... 5 minute întregi după care încep să tremur toată. Îmi dau seama că nu mai am control asupra mâinilor deloc iar de forţă nici nu se pune problema. Sunt abia la jumătatea traseului, însă nu sunt în stare să continui. Îi anunţ pe băieţi că voi coborî.
Ai zice că e gata. Voi coborî în rapel, ce mare lucru. Se dovedeşte că nici la asta nu sunt foarte intuitivă şi înainte să îmi dau seama ce se întâmplă mă lovesc cu un umăr de gheaţă. De jos vin din nou indicaţiile: "picioarele depărtate!". Aha, deci era un secret şi aici. Cumva ajung jos teafără şi nevătămată (dacă ignori durerile de mâini şi şocul din ochi).
Ulterior Rareş îmi povesteşte cum în timp ce eu eram în chinuri pe sus, jos am şi fost botezată "steluţa de mare". Nici că aş fi putut găsi o descriere mai bună. Ajunsă înapoi la cabană, le povestesc tuturor ce dezastru am fost. Chiar aşa de rău nu mă aşteptăm să mă descurc. Mă liniştesc când aud şi poveştile celorlalţi despre primele încercări. S-ar putea să existe speranţă.
În final nu mă descurajez eu aşa uşor şi nădăjduiesc că data viitoare o să mă descurc mai bine. Pentru că trebuie neapărat să existe o dată viitoare. Dacă v-am povestit atât despre o jumătate de urcare, mă întreb câte aş fi trăit dacă aş fi ajuns până în capăt.
