1 mai pe Valea Cernei: prima oară pe Arjana

Ora de plecare a rămas neschimbată: 8:30. Ce s-a schimbat este faptul că azi ne dorim să mâncăm o omletă înainte de plecare iar cei de la restaurant încep să preia comenzi abia după ora 8:00. Dorinţa ni se îndeplineşte destul de târziu atât nouă cât şi celorlalţi care au avut ideea asta, aşa că plecăm mai târziu decât ieri.

Prima oprire a zilei: Cascada Vânturătoarea. Pe aici am fost de 1 decembrie. Şi atunci, ca şi acum, vremea era mohorâtă. Azi însă se anunţă soare în câteva ore.

Urcarea până la cascadă e destul de scurtă iar spectacolul pe care ţi-l oferă e un premiu uşor obţinut. Ajunşi aici, vremea deja începe să se deschidă. În urma noastră Valea Cernei îmbrăcată în verde respiră parcă iar înainte se află cascada. Sunetul ei ne acoperă paşii în timp ce trecem pe sub ea. Da, poteca trece chiar pe sub ea, iar eu sunt de-a dreptul fascinată în timp ce păşesc agale. Încerc să prelungesc momentul.

Urmează apoi urcarea spre Arjana. Ah, nu, mai e până acolo mult. Iniţial planul era să mergem spre Poiana Cicilovete şi de acolo spre Arjana. Ritmul este mai lent însă decât cel preconizat şi Dan decide să scurtăm prin pădure. Urmează deci o urcare pieptişă de vreo 500 de metri diferenta de nivel, drept în sus. A trecut ceva vreme de când nu am mai făcut o tură serioasă şi realizez că azi voi reseta cronometrul. Pe măsură ce urcăm îmi întru în ritm iar corpul parcă îşi aminteşte exact ce are de făcut şi porneşte motoarele.

Înainte să ieşim în creastă încheiem apoteotic cu puţină căţărare. O răzbim şi pe asta, şi gata! Gata bucata asta de traseu, pentru că până pe Arjana mai avem cel puţin încă vreo 500 de metri. Până atunci însă, ne e foame tare. Şi ce loc mai bun să luăm prânzul, decât aici, cu Valea Cernei la picioarele noastre.

O dată potolită foamea, ne continuăm traseul spre cătunul Dobraia, aflat la baza Arjanei. Continuăm pentru scurtă vreme prin pădure şi în curând ieşim la liman. Aici ... ca în basme. Cum trăiesc unii oameni, înconjuraţi de peisaje ca ăsta. Şi când am fost în iarnă în zonă, prin Scărişoara şi Inelet mi-a plăcut mult dar verdele clar schimbă totul şi face să fie şi mai frumos.

Înainte să începem "ascensiunea finală", cum o numim în glumă, o parte din grup merge la o casă din apropiere pentru a cere apă. Restul rămânem întinşi pe iarbă, la umbră. Printr-un acord tacit se face linişte şi ascultăm cântecul păsărilor din apropiere. Ce urcare mai avem de făcut? Nu mai bine rămânem aici?

Hai totuşi să vedem şi Arjana. Când se întorc ceilalţi suntem aprovizionaţi cu apă şi gata de plecare. Înainte să urcăm însă, ne despărţim de o parte din grup. În jur de 5 persoane decid să coboare de aici. Restul de vreo 20 continuăm.

Pornim în trombă spre creastă. Soarele bate tare acum şi mi se face cald. Urcarea este şi mai pieptişă decât cea din pădure dar nu mă las. De fapt nimeni nu o face pentru că tot trăgând aşa în sus în final se termină bucata cea mai abruptă şi la scurt timp după ce se potoleşte ajungem pe vârful Biliana. De aici vârful Arjana pare chiar aproape. Singurul popas înainte de el mai este Vârful Zascol, precedat de o zonă stâncoasă. Dan ne avertizează că e puţin mai tehnic, însă ne şi asigură în acelaşi timp că e un traseu marcat şi nu avem de ce să ne facem griji. Nu mă gândesc prea mult la cuvintele lui, pentru că îmi imaginez că nu e mare lucru.

Ei bine, cred că e singura dată când subestimez un traseu atât de tare. Imediat ce intrăm în zona stâncoasă, surpriză: este foarte similară cu cea din Crai! Îngustă, cu hăul în ambele direcţii în unele puncte, presărată cu iarbă din când în când unde zăresc chiar şi câteva gentiene, mă face să gust libertatea pe care o simt mereu când sunt pe creste. Acum şi aici, simt că zbor.

Ajunşi pe vârful Zascol, nu pot să nu simt o urmă de regret că s-a terminat. De aici ne îndreptăm spre Arjana, pe un teren mult mai domol si ajungem în curând. Pe vârf se cuvine să luăm o nouă pauză. Cel puţin câteva ronţăieli tot merităm. Plus ceva timp să savurăm împrejurimile. Ştiam deja că îmi place foarte mult zona Văii Cernei dar traseul de azi m-a convins şi mai mult că e incredibilă.

Pentru că am urcat peste 1500 de metri azi, a durat destul de mult iar acum se apropie ora înserării. Coborârea o vom face destul de direct, însă ar fi bine să ne pornim dacă vrem să ajungem înainte de lăsarea nopţii. Plecăm din nou spre Dobraia, însă pe cealaltă parte a crestei.

 pe-aici în jos

pe-aici în jos

 privind în urmă

privind în urmă

 la poveşti cu un localnic

la poveşti cu un localnic

În timp ce coborâm agale mă relaxez şi încep să simt oboseala acumulată. După ce trecem de sat intrăm din nou în pădure şi începem coborârea în serpentine. Aici, nu mai stăm pe gânduri şi începem să accelerăm ritmul. Am început să visam la o masă caldă şi asta ne dă forţe noi. Dăm deci drumul la picioare şi ajungem jos în doi timpi şi trei mişcări. 

La Dumbrava, primul lucru pe care îl facem este să luăm în primire meniul şi să comandăm toată mâncarea pe care o au. Glumesc, nu chiar pe toată, deşi suntem tentaţi. Foamea dă din nou un gust divin ciorbei de legume şi cartofilor prăjiţi iar la final suntem sătui şi fericiţi. Fericiţi pentru că am văzut atâtea minunăţii azi si pentru că nu doar o dată am simţit că ni se taie respiraţia în faţa priveliştilor.