din nou la semimaraton intersport braşov

Sâmbătă dimineaţă, pe o vreme superbă ne îndreptăm spre sala de sport a liceului Andrei Mureşanu. Când o găsim, ce să vezi: e lângă liceul meu, "Andrei Şaguna". Intrarea în sală se face chiar pe lângă curtea şcolii în care m-am căutat şi m-am descoperit pe mine de-a lungul a 4 ani. Fără să vreau devin nostalgică şi mă reped să fac o poză. Apoi intrăm în sală pentru a ne ridica kiturile.

Mai târziu ne îndreptăm spre Piaţa Unirii, pentru a lua startul. Pentru o clipă ne întrebăm dacă să facem încălzirea, dar ajungem repede la concluzia că nu e cazul, pentru asta există primii kilometri. Aşa că ne punem la poveşti, în aşteptarea orei 12. Şi vrem nu vrem, intrăm în ultima jumătate de oră şi vine momentul şedinţei tehnice. Cu capul plecat, intrăm în zona de start încercând să ne căutăm un loc. Nici prea în faţă, să îi încurcăm pe cei care chiar ştiu ce fac azi aici, dar nici prea în spate să ne chinuim să facem slalom. 

Când se termină numărătoarea inversă şi pornim în alergare uşoară, pentru prima dată nu simt adrenalină în sânge şi nu trag mai tare decât pot duce. Obectivul meu până când ajungem în poiană este să nu mă opresc din alergare şi pentru asta trebuie să fiu atentă la respiraţie. Atâta timp cât e sub control ştiu că n-o s-o iau la pas.

Atunci când eşti în concurs, timpul capătă dimensiuni noi. Pe de o parte trăieşti atât de multe lucruri încât ţi se pare că se dilată, însă pe de altă parte când îţi aminteşti să te uiţi la cronometru, nu-ţi vine să crezi că au trecut zeci de minute. Asta ni se întâmplă şi nouă când ajungem sus. Constatăm că s-a scurs aproape o oră, deşi parcă tocmai ce am plecat.

 ©asoimu

©asoimu

Următoarea porţiune a traseului este una în care eu nu reuşesc nicicum să îmi găsesc repere. Deşi e cred al 5-lea an in care particip la concursul ăsta, tot ce îmi amintesc despre zona dintre poiană şi Şaua Tâmpei este că sunt şi suişuri şi coborâşuri şi că sunt şi zone cu pietre şi rădăcini. Asta-i tot ce ştiu despre 7 kilometri întregi.

Iar când ajungem în Răcădău, cursa e ca si terminată. E adevărat că mai sunt şi urcări, dar dacă am ajuns până aici n-o să mă opresc de-acum. Imediat după însă, gamba stânga îmi dă primul semnal de alarmă: mă ameninţă cu un cârcel. O o ... asta nu era planificat. O las mai moale şi continui.

Ba chiar, câteva minute mai târziu uit complet de întâmplare iar gândul că sunt atât de aproape de final îmi pune zâmbetul pe buze. Asta până când trec şi de ultima urcare şi întru pe asfalt. Atunci, cu 5 minute înainte de final, mă ia pentru prima oară într-un concurs, cârcelul. N-am de ales, decât să mă opresc pentru o clipă. Dar mai e atât de puţin până la final, mai bine să termin şi după mă pot relaxa. Continui încercând să îmi menajez muşchii şi culmea că scap de el. Atunci am ideea cea mare: ia să accelerez eu din nou, dacă tot e ok. Ei, dar nici cârcelul nu se lasă, pentru că reapare, de data asta cu mai multă forţă. Iar eu ... pierd bătălia înainte să înceapă pentru că mă opresc din nou. De data asta mai sunt vreo 200 de metri, se vede şi poarta. N-o să stau să-mi plâng de milă (doar după, când nu mă vede nimeni), aşa că mă pornesc din nou şi trec victorioasă prin poarta de finish.

După, îmi iau în primire medalia binemeritată. Ce tare mă bucur acum că, în ciuda cârceilor, am alergat cu ciripitul de păsări în urechi şi cu verdele primăverii în ochi, cu aerul curat în nări şi cu razele soarelui pe piele. Da, mă bucur că am participat.